Un articol de Boar Giulia Claudia, voluntară ASUR.
De-a lungul istoriei, moartea a fost înconjurată de mister, teamă și numeroase credințe. De la ritualuri arhaice la opțiuni funerare moderne, modul în care ne raportăm la sfârșitul vieții spune multe despre valorile și evoluția societății noastre. În acest articol voi prezenta câteva perspective istorice și culturale asupra morții, dar și cum știința și rațiunea au început să ofere alternative și explicații mai solide.
Din vremurile când moartea era o presupunere: frica de a fi îngropat de viu
În secolul al XVIII-lea, anatomistul Jacobus Benignus Winslow avertiza că metodele medicale de confirmare a morții sunt nesigure. În lipsa unor instrumente moderne, medicii se bazau pe semne precum lipsa pulsului, paloarea pielii sau rigiditatea membrelor — dar toate acestea puteau apărea și în cazuri de moarte aparentă.
Winslow nota: „Pulsația inimii și a arterelor este uneori atât de imperceptibilă încât ne putem înșela crezând că persoana a murit… Respirația poate fi atât de slabă încât nici ochiul, nici mâna nu o pot detecta…”
Un exemplu concret este Owen Manning, care aproape a fost îngropat de viu în 1740, dar a fost salvat de tatăl său. Mai târziu, în 1753, a fost readus la viață cu respirație artificială de către un medic pe nume Heberden, după un episod epileptic în care fusese considerat mort. Astfel de cazuri erau greu de documentat riguros în acea vreme, dar apar menționate în lucrări precum Sindromul Lazăr, care explorează revenirea aparent miraculoasă la viață.
Medicina era într-o fază incipientă, iar uneori pacienții erau „verificați” de persoane fără pregătire medicală, trimise de doctori ocupați, care se bazau doar pe semnele exterioare evidente. De aici și teama răspândită de a fi îngropat de viu — o teamă nu chiar lipsită de fundament.
Sănătatea și credințele religioase
Elisabeth Kübler-Ross, psihiatră elvețiană, a descris în cartea Moartea – ultima etapă de creștere cele cinci stadii ale reacției la moarte: negare, furie, negociere, depresie și acceptare. Aceste etape se aplică atât celor care se confruntă cu o boală terminală, cât și celor care pierd o persoană dragă.
În trecut, multe boli erau asociate cu păcate sau pedepse divine. Epidemia de AIDS, de exemplu, era percepută de unii drept o pedeapsă „trimisă de sus” pentru comunități marginalizate. De-a lungul timpului, afecțiuni precum epilepsia, variola sau ciuma au fost confundate cu moartea, ceea ce a dus uneori la înmormântări premature. Chiar și în 2020, în timpul pandemiei de COVID-19, au existat cazuri controversate, când diagnosticele erau grăbite, iar accesul familiilor la trupurile celor decedați era restricționat.
Spirite, zei și ritualuri: cum au modelat credințele noastre imaginea morții
Din Egiptul Antic până în mitologia nordică, oamenii au căutat explicații pentru moarte în religie și mituri. Zei precum Anubis, Hades, Hel, Pluton sau Zamolxis reprezentau forțe asociate cu lumea de dincolo. Ritualurile funerare s-au născut ca o formă de a face față necunoscutului și de a alina frica de ceea ce urmează după moarte.
Aceste frici s-au transformat, în timp, în mituri cu vampiri, demoni sau zombi — simboluri ale neînțelegerii și anxietății colective. De exemplu, în mitologia nordică, morții erau puși într-o barcă împreună cu bunuri de valoare, apoi barca era arsă. Similar, egiptenii mumificau morții și îi înmormântau cu comori, iar la geto-daci se credea că moartea era un motiv de bucurie, uneori marcată prin sacrificii.
Întrebările rămân: de ce oamenii aleg adesea să respecte reguli stricte pentru a obține o viață „mai bună” după moarte? Și de ce este mai ușor de acceptat această promisiune decât ideea de a trăi fără frică, într-un cadru lipsit de supranatural?
Moartea în literatură și artă
De-a lungul timpului, moartea a fost o temă centrală în literatură, artă și muzică — un mod prin care oamenii au încercat să înțeleagă misterul sfârșitului și să exprime temerile legate de el. Fie că vorbim despre frica de a fi îngropat de viu sau despre pedeapsa divină de după moarte, multe opere reflectă aceste anxietăți colective.
Edgar Allan Poe, unul dintre cei mai cunoscuți autori ai goticului, a abordat obsesiv tema morții. Povestirea Îngropat de viu explorează exact una dintre cele mai mari spaime ale secolului al XIX-lea: posibilitatea de a fi declarat mort din greșeală. În aceeași linie, The Haunted and the Haunters de Edward Bulwer-Lytton ilustrează felul în care frica de moarte și de necunoscut se poate transforma în obsesie.
Alți autori care au explorat ideea morții, a vieții de apoi sau a pedepselor supranaturale includ H.P. Lovecraft, Albert Camus, Franz Kafka, Agatha Christie, Oscar Wilde, Sir Arthur Conan Doyle, Bram Stoker, Dacre Stoker, Sheridan Le Fanu și Robert Louis Stevenson. De la realismul existențialist până la goticul fantastic, moartea apare ca forță inevitabilă, dar și ca mister care fascinează.
În afara literaturii, moartea a fost o temă recurentă și în pictură, sculptură și muzică — de la dansurile macabre medievale la Requiem-urile compuse de Mozart sau Verdi. Toate aceste forme de artă devin, într-un fel, încercări de a înfrunta sfârșitul sau de a-l transforma într-o reflecție profund umană.
Cum ne putem raporta azi la moarte
Astăzi avem la dispoziție o varietate de opțiuni funerare — multe dintre ele adaptate unei viziuni laice și raționale:
- Donarea corpului în scop științific
- Înmormântare tradițională, cu sau fără copac
- Incinerare
- Compostare umană (transformarea corpului în sol fertil)
- Capsula Mundi – transformarea corpului într-un copac
- Înmormântarea pe teren propriu (în țările unde acest lucru este legal)
- Mausoleu, ca simbol al statutului
- Servicii funerare laice, oferite inclusiv de asociații umaniste, în special în Europa
În ciuda tradițiilor, locul de veci nu este, în multe cazuri, „pe veci” — ci mai degrabă închiriat, pentru o perioadă limitată. Iar alegerea unei variante alternative poate reflecta convingerile, valorile și responsabilitatea ecologică a individului.
Concluzie
Felul în care ne raportăm la moarte e un barometru al culturii, al fricii și al cunoașterii. De la ritualuri religioase la alegeri raționale, căutăm în continuare să oferim un sens sfârșitului — dar azi avem mai multe instrumente pentru a o face cu luciditate.
Recomand să citiți și să vizionați:
- „Sindromul Lazăr” de Rodney Davies
- „Moartea. Ultima etapă de creștere” (Death. The Final Stage of Growth) de Elisabeth Kübler-Ross
- „Viața secretă a cadavrelor” (Stiff: The Curious Lives of Human Cadavers) de Mary Roach
- „Reflecții pe ghilotină” (Reflections on the Guillotine) de Albert Camus
- „Ciuma” și „Moartea fericită” de Albert Camus
- „Crimele din Rue Morgue și alte povestiri” de Edgar Allan Poe
- „Povestiri de domeniul misterului și al imaginației” (Tales of Mystery and Imagination) de Edgar Allan Poe
- Povestiri scurte de H. P. Lovecraft (majoritatea includ teme legate de moarte — greu de ales doar una!)
- „Ritualurile funebre ale dacilor”, articol în Adevărul
- Serialul Pose (2018–2021) — o privire profund umană asupra impactului epidemiei de HIV/SIDA