Un articol de Alexia Ciocheltca
Știu că ți se spune din toate locurile și direcțiile să gândești critic. Până și noi, la ASUR, ne-am luat acest angajament față de gândirea critică în toate perioadele vieții, am lansat o serie de video-uri scurte în care explicăm erori logice săptămânal, avem flyere și multiple surse interactive care te pot învăța cum să fii un gânditor mai critic – însă, doar la nivel formal. Astăzi vreau să discutăm acest subiect dintr-un unghi ușor diferit și să te conving că un pachet de abilități tehnice, cognitive, nu este suficient pentru a-ți eleva gândirea, ci că acesta trebuie dublat de o șlefuire la nivelul caracterului intelectual și obiceiurilor noastre. Capacitatea cognitivă și caracterul intelectual sunt două aspecte la fel de importante, dar complet diferite, iar gândirea critică trebuie să le abordeze pe ambele, însă vorbim foarte mult despre prima și mai puțin despre a doua.
O presupunere intuitivă pe care mulți dintre noi o acceptăm fără prea multe întrebări este că oamenii inteligenți sunt mai greu de manipulat și mai puțin predispuși să creadă idei absurde. Dacă cineva are un parcurs educațional care ne impresionează, atunci TREBUIE să gândească sofisticat și poate construi argumente complexe, fiind automat mai aproape de adevăr. Realitatea este, însă, mai incomodă. Istoria intelectuală abundă în exemple de oameni excepțional de inteligenți care au apărat teorii bizare, pseudoștiințe sau ideologii profund problematice. Cu siguranță ați auzit medici care promovau teorii conspiraționiste despre vaccinuri, laureați ai premiului Nobel care au susținut credințe pseudo științifice (precum Luc Montagnier, Linus Pauling, Kary Mullis etc.), filosofi străluciți care au justificat regimuri autoritare sau intelectuali rafinați care au adoptat dogme politice extreme. Problema aici nu este lipsa inteligenței. Aflăm, prin intermediul acestor exemple, că inteligența nu garantează adevărul, sau altfel spus, că nu doar inteligența garantează adevărul. Mai mult decât atât, iar aici risc să devin controversată, aceasta pare uneori chiar să îl îndepărteze.
Știu că afirmația mea poate părea paradoxală. Nu ar trebui ca oamenii mai inteligenți să evalueze mai bine dovezile? Nu ar trebui să fie mai rezistenți la manipulare și erori cognitive? În teorie, da. În practică, însă, inteligența poate funcționa nu doar ca instrument de descoperire a adevărului, ci și ca instrument de justificare a convingerilor deja adoptate. Psihologii cognitivi folosesc termenul de motivated reasoning pentru a descrie tendința oamenilor de a procesa informația într-un mod favorabil convingerilor și identității proprii. Nu analizăm întotdeauna argumentele ca niște judecători imparțiali; de multe ori ne comportăm asemenea unor avocați care caută dovezi pentru concluzii deja stabilite.
Ghici ce… Oamenii inteligenți pot deveni avocați mai buni.
Un studiu celebru al lui Dan Kahan a arătat ceva care inițial ne șochează: persoanele cu abilități cognitive mai ridicate nu sunt neapărat mai obiective în chestiuni polarizate politic. Dimpotrivă, ele devin uneori mai pricepute la selectarea și interpretarea informațiilor care confirmă valorile grupului din care fac parte. Inteligența nu elimină biasul, dar îl poate rafina. Studiul ne sugerează o idee incomodă și mai puțin discutată despre cunoaștere. Problema fundamentală a cunoașterii s-ar putea să nu fie ignoranța, pe care încercăm cu mari eforturi să o facem să dispară, ci chiar identitatea noastră. Din punct de vedere filosofic, problema epistemică conține o problemă interpersonală.
Nu trăim într-o lume ideală, iar oamenii rareori adoptă credințe doar pentru că dovezile sunt solide. Credințele sunt și semnale sociale. Ele ne spun cine suntem, cui aparținem și ce fel de persoană vrem să fim. A crede anumite lucruri poate deveni o formă de loialitate față de grup, iar renunțarea la ele poate fi percepută psihologic drept trădare. În multe contexte, costul social al adevărului este mai mare decât costul erorii. Acest mecanism ne explică de ce persoane educate și inteligente pot apăra idei care, privite din exterior, par evident absurde. Nu fiindcă nu înțeleg argumentele contrare, ci pentru că respectivele credințe îndeplinesc o funcție identitară, morală sau emoțională. Ele oferă sens, apartenență sau certitudine.
Filosofia a intuit de mult această problemă. Francis Bacon vorbea încă din secolul al XVII-lea despre „idolii minții”, adică deformări sistematice ale gândirii care ne împiedică să vedem lucrurile clar. În mod similar, Karl Popper considera că raționalitatea autentică nu constă în capacitatea de a apăra o teorie, ci în disponibilitatea de a o supune criticii. Pentru Popper, o societate deschisă depinde de oameni capabili să accepte că pot greși. Failibilismul său, ideea că orice credință poate fi revizuită în lumina unor dovezi mai bune, este mai mult decât o poziție epistemologică, devenind o formă de disciplină intelectuală, de formare a caracterului intelectual.
Prin urmare, observăm că aici apare confuzia frecventă din discuțiile despre gândire critică. Adesea, ea este tratată ca o colecție de „skills”: identificarea sofismelor, evaluarea surselor, verificarea faptelor. Toate acestea sunt importante, dar nu suficiente. O persoană poate cunoaște impecabil logica și poate continua să creadă lucruri nefondate. De ce? Pentru că adevărata problemă nu este lipsa instrumentelor cognitive, ci lipsa unei anumite dispoziții morale față de adevăr. Gândirea critică nu este doar tehnică intelectuală – ea este și caracter intelectual.
Epistemologia contemporană vorbește despre virtuți epistemice: trăsături precum modestia intelectuală, onestitatea, curiozitatea autentică și disponibilitatea de a lua în serios argumentele adverse. Filosofi precum Ernest Sosa sau Linda Zagzebski susțin că a cunoaște bine lumea depinde atât de metode corecte, cât și de tipul de persoană intelectuală care alegem să devenim. Poate că întrebarea corectă nu este „Cât de inteligent este cineva?”, ci „Ce fel de relație are cu propriile convingeri?”. Este capabil să spună „M-aș putea înșela”? Poate tolera incertitudinea? Este dispus să își schimbe opinia când apar dovezi noi? Sau tratează fiecare dezacord ca pe o amenințare identitară?
Într-un climat cultural dominat de certitudini rapide, opinii instantanee și algoritmi care recompensează indignarea morală, modestia intelectuală pare aproape contraintuitivă. Rețelele sociale favorizează siguranța afișată, nu îndoiala reflectivă. Cel care spune „Nu sunt sigur” pare slab, iar cel care proclamă certitudini totale pare convingător. Aș tinde să afirm că întocmai de la acest nu sunt sigur începe maturitatea intelectuală. Experiențele noastre intelectuale trebuie să treacă dincolo de acumularea de argumente pentru propriile poziții și să ne creeze capacitatea de a trăi fără garanții absolute și de a accepta că inteligența însăși poate deveni o sursă de autoamăgire.
În definitiv, pericolul nu este doar că noi, oamenii, suntem prea puțin inteligenți. Uneori, pericolul este că suntem suficient de inteligenți încât să ne construim justificări elegante pentru lucruri false. La ASUR, nu vrem să reducem antidotul la cultivarea sporită de inteligență. Ne dorim să vedem în lume mai multă modestie epistemică, acel exercițiu dificil de a iubi adevărul mai mult decât confortul propriilor certitudini, de a trăi fără frica de expunere a valorilor personale, de a depăși identitatea care ne-a fost aleasă și de a păși cu curaj întru nesiguranța, dar bucuria adevărurilor neinterogate și infinit explorabile.
Îndrăznește să gândești!
îndrăznește să te îndoiești!
Îndrăznește să nu fii si(n)gur!
Bibliografie:
- Bacon, F. (1620). Novum Organum. London: Thomas Newcomb
- Clifford, W. K. (1877). The ethics of belief. Contemporary Review, 29, 289–309.
- Dunning, D., & Kruger, J. (1999). Unskilled and unaware of it: How difficulties in recognizing one’s own incompetence lead to inflated self-assessments. Journal of Personality and Social Psychology, 77(6), 1121–1134.
- Haidt, J. (2012). The righteous mind: Why good people are divided by politics and religion. Pantheon Books.
- James, W. (1896). The will to believe. New World, 5, 327–347.
- Kahan, D. M. (2013). Ideology, motivated reasoning, and cognitive reflection: An experimental study. Judgment and Decision Making, 8(4), 407–424.
- Popper, K. R. (1959). The logic of scientific discovery. Hutchinson.
- Sosa, E. (2007). A virtue epistemology: Apt belief and reflective knowledge (Vol. 1). Oxford University Press.
- Zagzebski, L. (1996). Virtues of the mind: An inquiry into the nature of virtue and the ethical foundations of knowledge. Cambridge University Press.