Un articol de Mihai Teodor B.
Există momente în care convingerile pe care le-am considerat solide se destramă mai repede decât le-am construit. Proiecte abandonate, angajamente uitate, idealuri care au cedat în fața oboselii sau a dezamăgirii repetate. Ne întrebăm atunci dacă mai are sens să continuăm și, mai ales, de ce am continua. Răspunsul facil este optimismul, convingerea că lucrurile se vor îndrepta și că viitorul va fi mai bun. Există însă o poziție mai onestă și, în cele din urmă, mai stabilă decât optimismul, și anume rezistența. Optimismul privilegiază așteptarea rezultatului, în timp ce rezistența privilegiează fidelitatea față de acțiune, chiar și atunci când rezultatul devine incert sau improbabil. Ceea ce urmează este o pledoarie pentru rezistență, nu pentru că viitorul ar fi lipsit de motive de speranță, ci pentru că valoarea acțiunii nu ar trebui să depindă în întregime de probabilitatea succesului ei.
Angajament fără garanții
Prin optimism înțeleg o dispoziție mentală care presupune așteptarea unor rezultate favorabile și convingerea că viitorul poate fi influențat în sens pozitiv. În schimb, rezistența aparține unui alt registru. Ea nu este o stare de spirit, ci o poziționare existențială și morală. A rezista înseamnă a continua să acționezi, să afirmi anumite valori și să refuzi capitularea în fața unor forțe care limitează libertatea, demnitatea sau sensul vieții comune. Optimismul poate încuraja inițiativa și poate alimenta speranța, dar rămâne legat de anticiparea unor rezultate favorabile. Atunci când acestea întârzie să apară, riscă să se transforme în dezamăgire. Rezistența are o altă sursă de stabilitate, întemeiată nu pe probabilitatea succesului, ci pe fidelitatea față de ceea ce considerăm valoros. A rezista înseamnă a rămâne angajat față de ceilalți, față de lume și față de propriile convingeri chiar și atunci când circumstanțele nu oferă motive evidente de speranță.
O privire atentă asupra istoriei arată că oamenii nu au încetat să creeze sens, să întemeieze forme de solidaritate și să intervină asupra lumii pe care o locuiesc, indiferent de amploarea crizelor. Capacitatea de a acționa nu dispare odată cu motivele de speranță. Dimpotrivă, ea se manifestă adesea tocmai în momentele în care viitorul devine opac. Totuși, această capacitate nu funcționează automat. Ea trebuie asumată. A continua să acționezi nu înseamnă doar să crezi că lucrurile se vor îndrepta, ci să recunoști că există valori, persoane și forme de viață care merită apărate indiferent de probabilitatea succesului. În acest sens, angajamentul precedă optimismul. Nu acționăm întotdeauna pentru că avem motive să sperăm, căci uneori speranța devine posibilă tocmai pentru că alegem să acționăm.
Istoria ca spațiu al începutului
O primă resursă conceptuală pentru înțelegerea rezistenței poate fi găsită în reflecția Hannei Arendt asupra condiției umane. În Condiția Umană, Arendt dezvoltă conceptul de natalitate, una dintre ideile centrale ale filosofiei sale politice. Pentru ea, semnificația nașterii nu se reduce la faptul biologic al venirii pe lume. Fiecare om care apare în istorie aduce cu sine posibilitatea unui nou început, a unei acțiuni care nu poate fi dedusă integral din ceea ce a existat înainte. Natalitatea exprimă tocmai această capacitate de a întrerupe continuitatea aparent inevitabilă a evenimentelor și de a introduce ceva neașteptat în lume. Deoarece fiecare persoană este unică, nici istoria nu poate fi redusă la simpla repetare a unor cauze și efecte. Așadar, în orice ordine socială, oricât de stabilă sau constrângătoare ar părea, rămâne deschisă posibilitatea intervenției umane.
Pentru Arendt, însă, această posibilitate nu se actualizează de la sine. Nașterea biologică reprezintă doar condiția ei de posibilitate. Adevărata natalitate se manifestă atunci când oamenii acționează, când își fac apariția în spațiul public și își asumă responsabilitatea de a iniția ceva nou împreună cu ceilalți. În acest sens, rezistența poate fi înțeleasă ca una dintre expresiile privilegiate ale natalității. A rezista înseamnă a refuza să accepți prezentul ca pe un destin și a afirma, prin acțiune, că lumea ar putea fi altfel decât este. Din această perspectivă, nici măcar perioadele marcate de crize profunde nu închid complet orizontul posibilului. Realitatea politică nu este niciodată pe deplin determinată, deoarece existența umană poartă în sine capacitatea începutului. Această deschidere nu garantează progresul și nici succesul acțiunii. Ea indică însă faptul că istoria nu este un mecanism care se desfășoară independent de noi, ci un spațiu în care intervenția umană poate modifica cursul lucrurilor.
Când lumea și absurdul se întâlnesc
Pe de-o parte, Arendt vorbește în primul rând despre spațiul politic și acțiunea colectivă, adică despre ceea ce oamenii pot face împreună atunci când se recunosc ca egali și liberi. Prin urmare, se poate spune că forța natalității se actualizează în pluralitate, nu în gestul singuratic al celui care rezistă izolat, ci în țesătura relațiilor prin care lumea comună se constituie și se reînnoiește. Pe de altă parte, Albert Camus pornește dintr-un punct diferit. El nu întreabă ce putem construi împreună, ci ce facem cu noi înșine atunci când universul tace.
În Mitul lui Sisif, punctul de plecare nu este posibilitatea transformării lumii, ci experiența confruntării cu o lume care nu oferă niciun sens prestabilit existenței noastre. Absurdul apare din întâlnirea dintre aspirația umană către ordine și semnificație și tăcerea indiferentă a universului. Pentru Camus, recunoașterea absurdului nu ar trebui să conducă la disperare. Dimpotrivă, ea deschide posibilitatea unei forme radicale de luciditate, aceea de a vedea lumea așa cum este. În acest context, Camus recurge la figura lui Sisif prin care exprimă că sensul nu se găsește nicăieri în afara actului de a continua. Condamnat să împingă la nesfârșit aceeași piatră, Sisif nu supraviețuiește datorită unei speranțe ascunse că pedeapsa va lua sfârșit. El rezistă prin refuzul de a se lăsa definit de inutilitatea aparentă a situației sale. Sensul devine o proprietate a continuității, nu a rezultatului.
Această perspectivă poate fi resimțită ca deranjantă tocmai pentru că nu oferă consolare, nu promite schimbare și nu garantează decât că modul în care facem față situațiilor ne aparține. Gândite împreună, Arendt și Camus schițează două dimensiuni complementare ale rezistenței. La Arendt, rezistența apare ca o formă de acțiune politică prin care se reafirmă că lumea nu este dată o dată pentru totdeauna și că intervenția umană poate modifica cursul lucrurilor. La Camus, rezistența este mai întâi o condiție a demnității individuale, refuzul de a lăsa absurdul să aibă ultimul cuvânt. Una fără cealaltă riscă să fie incompletă. Rezistența pur individuală devine exercițiu privat fără efecte, în timp ce rezistența pur colectivă poate pierde din vedere persoana care, în singurătatea ei, trebuie să aleagă în fiecare dimineață dacă merită să continue.
A acționa fără certitudine
Dintr-o perspectivă umanist-seculară, răspunsul la pesimismul epocii noastre nu constă nici în încrederea necondiționată în progres, nici în convingerea că istoria se îndreaptă inevitabil spre mai bine. El constă în disponibilitatea de a acționa fără garanția că eforturile noastre vor produce rezultatele dorite. Această poziție implică un cost real, și anume abandonarea confortului oferit de certitudine. Obișnuim adesea să credem că acțiunea are nevoie de speranță pentru a fi justificată, însă realitatea contrazice frecvent această așteptare.
De exemplu, chiar și atunci când o intervenție civică sau intelectuală pare să aibă șanse foarte mici de a produce o schimbare imediată într-un context considerat injust sau de a corecta ficțiuni nefondate, apare întrebarea dacă este legitim să rămâi pasiv doar pentru că rezultatul nu este garantat sau dacă, dimpotrivă, tocmai acțiunea întreprinsă fără astfel de garanții își păstrează valoarea. Iar dacă valoarea unei acțiuni depinde exclusiv de șansele sale de succes, ce se întâmplă atunci când succesul devine improbabil? Poate că adevărata miză a rezistenței nu este schimbarea lumii, deși uneori o poate produce, ci felul în care alegem să ne raportăm la ea atunci când nu avem nici certitudini, nici garanții. Iar această alegere, repetată zi de zi în absența oricărei recompense garantate, este poate singurul loc în care libertatea mai poate fi practicată cu adevărat.
Surse
- Arendt, Hannah. Condiția umană. Traducere de Claudiu Vereș și Gabriel Chindea. Cluj-Napoca: Idea Design & Print, 2007. (Titlu original: The Human Condition. Chicago: University of Chicago Press, 1958.)
- Camus, Albert. Mitul lui Sisif. Traducere de Irina Mavrodin. București: Editura RAO, 2010. (Titlu original: Le Mythe de Sisyphe. Paris: Gallimard, 1942.)